Idi siuda, Moş Paliţai, in nămete de ce stai?

Mergând cu maşina de-a lungul unei Moldove pustiite de iarna nucleară, pe un drum arid ce şerpuia printre canioane de zăpadă murdară, amestecată cu cenuşa vulcanică a miilor de motoare ambalate până la răget ca să se căţere pe gheţuri, lui Nea Titi i-a fost dat să vadă imagini bizare, frumoase, fantomatice, străfulgerate de un straniu aproape freudian. Sălcii înjunghiate de viscol, murind liniştite, cu pletele răsfirate pe jos, o dungă de soare strălucind hepatic peste un strat de ceaţă murdară atârnând moale pe câmpurile de zăpadă colţuroasă, trei căprioare păşind timid, în vârful picioarelor de balerine japoneze înfăşurate-n neguri, care nu vorbesc limba locului şi nici nu-i înţeleg obiceiurile barbare, dar care trebuie totuşi să mănânce, chiar dacă asta înseamnă să treacă prin faţa unei cete de dorei adunaţi în jurul petului cu coniac şi să le suporte mojiciile…

Din loc în loc, în golurile formate în crestele zidurilor de zăpadă, acolo unde fluxul tulbure al şoselei principale era înţepat de câte un afluent anemic, pândea tăcută, toropită maşina unui echipaj de poliţie, ca o murenă leneşă privind fără chef orbecăirea fitofagilor prin mâl. Prezenţa lor era inutilă într-un mod dureros de evident. Şoferii crispaţi molfăiau cu zecile de minute la câte-un “bogdaproste” pentru simplul fapt că puteau merge cu viteza legală şi pentru că se puteau ţine pe banda lor, pe care n-aveau nici cea mai discretă poftă să o părăsească. Nu exista absolut niciun motiv pentru filajul acela pe jumătate ridicol, pe jumătate înduioşător. Niciunul, cu excepţia faptului că nămeţii de sfârşit de lume erau un loc mult prea bun de jucat v-aţi ascunselea ca să nu profite de el. Pentru poliţistul de la circulaţie e o datorie morală, un imperativ deontologic să se pitească în absolut orice văgăună de unde poate găbji nereperat şoferi cu garda coborâtă. A nu se înţelege cu garda joasă, pentru că asta ar exclude maşinile de teren, or se ştie că seul şoferului de SUV e foarte bogat în elemente nutritive şi că untura de balenă cu ML e foarte bună împotriva calviţiei instalate pe fond de stres în zona inghinală a poliţiştului rutier. Adică în buzunare.

Despre oamenii care reușesc să ocupe toată strada

Nu vi s-a întâmplat niciodată să mergeți în spatele unei persoane care reușește să ocupe întreg trotuarul? Și nu din cauză că ar fi vreun grăsan care nu are loc, ci mai degrabă pentru că pare să fie pus pe a nu vă lăsa să îl depășiti?

Încerci să te strecori prin stânga, și înainte de a face primul pas …deja ai impresia ca gândurile ți-au fost citite: omul a ocupat partea stângă a trotuarului. Te repezi spre dreapta și ce să vezi, nici așa nu merge. Enervarea îți face sângele să fiarbă, iar dacă până acum nu te grăbeai așa tare, toate lucrurile pe care le aveai de făcut odată ce l-ai fi depășit pe individul din față devin urgente. Este imperios necesar să nu îi mai vezi spatele, începi să îți faci calcule despre cum ai putea să ocolești mașina aia parcată pe diagonală, înainte de a ajunge în dreptul coșului de gunoi și a stâlpișorului ăla negru și urât, care acum nu face decât să te enerveze și mai tare ca de obicei. Omul își continuă zig-zagul cu o viteză ce o sfidează pe cea a luminii stinse.

”La naiba, omule, lasă-mă să trec!!!”, îți urli singur în gând…și totuși, în continuare nu se întâmplă nimic.

Încă o stângă, încă o dreaptă și reușești să ajungi în dreptul lui! Mwahaha! Evrika! Zici un ”pardon” scrâșnind din dinți și încerci să faci pasul care o să îl lase în urmă. Ridici piciorul în timp ce te uiți la el, primești înapoi o privire fixă, nebună, care aproape că te sperie, și înainte să apuci să prinzi viteză, inevitabilul se întâmplă: de nicăieri apare cineva care vine spre tine din direcția opusă.

Acum nu poți decât să rămâi pe loc și să te uiți din spate cum personajul (acum devenit dușmanul tău) își continuă la fel de lin mișcările șerpuite.

 

”Prostie tipic românească”…

M-am săturat până peste cap să aud  de prostii/tâmpenii/imbecilități tipic  românești. Nu mai vreau să văd cum toți deștepții fac analiză pe text și decid că ce-a mai făcut unu-altu e ”tipic românesc”, sau ca să nu mai fiu subtilă…”prostie tipic românească”. Unu la mână pentru că inaptul care stă și comentează, cred eu, nu e vreun mongolez, și doi, pentru că ne face pe toți să ne asociem indirect cu imbecilitățile spuse sau făcute de alții (pe sistemul: noi români = noi proști).

Pe de altă parte, mi-aș dori ca cel puțin industria în care lucrez să nu mai lâncezească în marea mediocritații în care se afundă tot mai mult. Aș vrea să văd și lucruri de bine, care să mă facă să ma simt mândră la auzul unui ”tipic românesc” rostit pe la vreun colț de câte cineva. Să ajungă asta să fie o expresie cu semnificație pozitivă. Dar până acolo mai e cale lungă!

Și până acolo vreau să văd măcar 2 lucruri: că nu ne mai acuzăm de prostie tipică românilor, și că încercăm să nu ne mai facem de râs în fața tuturor celor care comentează aiurea. Iar asta începe cu puțin respect de sine. Că doar nu suntem așa de lipsiți de orice dorință de a face ca din mâinile (mintea) noastră să iasă ceva mișto. Măcar haideți să nu le mai dăm motive!

Știu că la noi nu e ca la nemți/elvețieni/americani/u name it, dar asta nu înseamnă că nu putem să ne dorim să fim mai buni. Și asta pornește de la fiecare individ în parte.

 

 

Taximetriștii și vina

Aseară am reușit să ies in oraș. Desigur, nu fără a mă chinui ca-n noaptea de Revelion să găsesc un taxi. După o jumătate de oră de sunat în continuu și încercat până și la cele mai  dubioase firme de taxi, s-a întâmplat minunea și am plecat de acasă.

Am ajuns la restaurant (Sole), care este foarte un loc foarte frumos și elegant, ca să nu mai menționez și faptul că se află la etajul 15. Vis domle, ce să mai?! Dar nu despre asta voiam să vă povestesc, ci despre ce s-a întâmplat după ce am plecat de acolo, cu același efort în a găsi un taxi ca și la venire.

Să fi fost în jur de ora 23 acel moment în care planetele au depus un extra-efort de a se alinia corespunzător, fapt ce a dus la găsirea unei firme de taxi care să ne ia și nouă comanda. ”În 10 minute ajunge mașina XXX” – ne-a spus vocea de la celălalt capăt de undă. Buuun. Am luat de ne-am îmbrăcat, ne-am uitat o dată pe geam și-am purces către ieșire.

Odată ajunși la -3 grade, mai verificarăm o dată ceasul să ne asigurăm că nu avem mai mult de 1 minut de așteptat. Noi eram conformi cu planul, ei…nu atât de mult. Au mai trecut încă vreo 6 minute, timp în care ne pierdusem orice speranță să mai vedem o mașină a companiei cu pricina, când a apărut ca prin vis șoferul minune cu mașina mult așteptată cu tot. Urcăm în mașina, îi comunicăm omului adresa și apoi a urmat o discuție pe care încerc s-o redau mai jos:

• ”Nu vă supărați, ce timp ați comunicat către dispecerat?”
• ”Nici nu știu…vreo 14-15…14, cred!”
• ”Nouă ni s-a spus că ajungeți în 10 (iar mașina a ajuns în 16-17). Poate ar trebui să discutați cu cei de la dispecerat să comunice corect timpul pe care îl dați”.

(nu știu dacă omul s-a prins sau nu, dar ne-a făcut o atenționare)

• ”Ziceți mersi că ați găsit taxi!”
• ”Aha, deci tot dvs. ne-ați făcut o favoare că ați venit, nu?”
• …..tăcere

Așadar, aflându-ne la la un semafor pe roșu, am coborât din mașină (fără să îi plătim nesimțirea) și ne-am văzut de drum. Îmi pare rău că nu ne-a mai ars să ne uităm la indicativ ca să îi facem amicului o plângere.

Vina noastră e că nu reacționăm la nesimțire, că le dăm 2-3-4 lei în plus chiar dacă au întârziat sau ne-au dus la destinație pe ocolite, că nu le atragem atenția asupra faptului că se fac că nu-nțeleg și că nu le facem plângere ori de câte ori merită.

Asta cu ”ei…și ce pățesc dacă le fac eu plângere? că nu le face nimeni nimic!”. Ia hai să nu mai gândim așa și să ne cerem drepturile, că unu și cu încă unu fac doi…și tot așa până când cuiva o să înceapă să-i pese că afacerea are de suferit.

M-am săturat să zic că ”nu e vorba de bani, mă, că nu mă fac pe mine 3 lei”. Sunt 3 lei munciți de mine și dacă nu îi dau la schimb pentru un serviciu corect, prefer să nu o fac deloc. Nu, nu e vorba DOAR de principiu!

Așadar, data viitoare când își mai bate joc de voi un ceafă-lată-fără-școală de-ăsta…NU mai acceptați! Doar așa contribuim la schimbare.

Impresii de la Cirque du Soleil (Saltimbanco)

Pe demonstratelea vă spun că este imposibil să nu te binedispună culoarea. Iar Cirque du Soleil vine să susțină această teorie. Cei peste 50 de artiști din trupă au reușit să umple scena de culoare în mișcare.

N-aș vrea să vă povestesc ce se întâmplă pe scenă într-un astfel de spectacol, ci mai degrabă v-aș zice două cuvinte despre cum te simți ca și spectator, la Romexpo, în Bucureștiul anului 2012. În primul rând, vorba vecinului de scaun -un bărbat pe la vreo 60 ani- ”cam mult 200 lei să stăm înghesuiți pe scaunele astea”. Nu e vreo fiță și nici și nici lipsă de recunoaștere a valorii show-ului, însă e adevărat ca spectacolul, mai ales în condițiile unei organizări la limită, este unul destul de scump (biletele în zona de minimă vizibilitate porneau de la 120 lei, iar ca ”să stai în față”, dădeai și 5-600 lei. Trecând peste aceste aspecte, eu aș vrea să cred că am plătit pentru toată munca depusă în crearea unui spectacol care a bucurat foarte multa lume din toate colțurile pământului.

Adaug și faptul că este prima dată când merg la un spectacol de circ de anvergură, așa încât am așteptat să fiu surprinsă. Îmi imaginam că o să privesc cu emoție și cu o oarecare teamă fiecare mișcare a artiștilor, că o să văd niște lucruri demne de cartea recordurilor și ca totul o să crească în intensitate cu fiecare mișcare. Imaginea reală a celor întâmplate este puțin diferită și sunt convinsă ca oricine știe de Cirque du Soleil așteaptă să audă despre un show de-al lor exclusiv cuvinte de laudă. Ori sunt atipică, ori foarte critică, ori sunt de-a dreptul hateriță, însă mă așteptam la mult mai mult. Aveam în cap un filmuleț în care toți omuleții aceia îmbrăcați ”înveselitor” de colorat, și care vorbeau o limbă doar de ei știută, aveau să sară și să facă tot felul de giumbușlucuri nemaivăzute, că tot ce am văzut la TV când eram mici nici nu se compară cu experiență Cirque du Soleil. Sigur, e imposibil să nu îți placă faptul că oriunde ai fi poziționat față de scenă, există un mic show care se petrece și care îți este cumva destinat, că sunt momente în care scena se desprinde de lumescul ce-o înconjoară și devine o poveste ce se derulează în fața ochilor tăi, și că până la urmă artiștii reușesc să iși îndeplinească scopul primordial: acela de a te face să râzi și de a te aduce în punctul în care te întrebi ce mai urmează și ce anume ar putea să îți mai aducă în față.

Totuși, la un spectacol de 2 ore și ceva, am reușit să mă și plictisesc. A fost un număr care m-a dezamăgit în mod special – acela de pantomimă. Timp de aproximativ 15 minute din prima oră de spectacol și încă pe atât din cea de-a doua, m-a plictisit un mim. Nici nu aș ști cum să încep să povestesc ce făcea pe scenă, pentru că nu am înțeles foarte bine care era scopul…în afară de a scoate niște sunete cu care-și acompania mișcările și de faptul că la un moment dat a luat din public un spectator pe care l-a transformat pentru câteva minute în actor. Pe alocuri amuzant, însă momentul a fost muuult prea lung.

La circ e normal să vezi ”poziții care sfidează gravitația; jonglerii; sărituri și numere de echilibristică”, dar când te duci la Cirque du Soleil, te aștepți la ceva mai mult decât ce e ”normal”. Vrei să ți se taie respirația, să te întrebi cum reușesc să facă toate acele lucruri, pentru că așteptările sunt foarte mari. Și nu vrei să fii plictisit…nu vrei să fii într-o sală de spectatori apatici. Și uite de-asta am o oarece supărare. Nu știu dacă e justificată sau nu, dar am auzit prea multe povești și da, voiam mai mult. La fiecare ieșire din scenă mă pregăteam pentru ceva și mai spectaculos, și mai ieșit din comun, și în afară de câteva apariții care îți făceau inima să stea în loc, ei bine…

Absolut incredibile au fost numerele petrecute ”în aer”, adică cele care implicau cățărarea și menținerea corpurilor în niște poziții absolut imposibile pe niște stâlpi (am auzit că unii le-ar da și o altă interpretare, și anume aceea de zgarie-nori, dar eu nu sunt atât de poetică încât să văd legătura), săriturile, și pe lângă asta aș mai menționa jongleriile și mânuirea unor instrumente ce înțeleg că s-ar numi boleadoras (practic era vorba de niște bile legate pe o sfoară,  pe care jongleurii le învârteau cu viteză, lăsând din când în când bilele să atingă, ritmic, podeaua).

Nu poți să te gândești la spectacolul în ansamblu și să rămâi cu un gust amar, pentru ca la final, așa cum ziceam și mai sus, pleci de acolo binedispus, cu toată culoarea costumelor imprimată pe retină și cu zâmbetul pe buze și încercând să îți mai aduci aminte măcar de vreun cuvânt din limba ciudată pe care o vorbesc cei de la Cirque du Soleil.

Și data viitoare, când vor veni cu un alt spectacol, sunt convinsă că voi merge cu aceeași încredere ca și acum…și cu speranța că nu voi mai avea de ce să fiu dezamăgită .