Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for iulie 2013

După cum ne învaţă ştirile ProTV de 20 de ani încoace,  concubinajul este o relaţie periculoasă, violentă, presărată cu abuzuri şi umilinţe, uneori chiar cu topoare, dar care la sfârşitul zilei rămâne o poveste de dragoste pasională. Relaţia fiinţei umane cu brânza franţuzească e nici mai mult, nici mai puţin decât un concubinaj.

La început, putoarea unui Camembert „bine copt” te revoltă şi te lezează, ca un pârţ sănătos tras în public. Apoi, pe măsură ce te obişnuieşti şi începi să asociezi subliminal putoarea cu savoarea, laţul adicţiei se strânge pe nesimţite şi te trezeşti incapabil să spui “nu”. Un Camembert nu mai e bun decât dacă pute de-ţi dau lacrimile de cum te apropii de raionul de lactate. Pe măsură ce te dedai mai mult şi mai des la viciul păstos, începi să te dispreţuieşti, apoi să te urăşti de-a dreptul. Îţi e ciudă pe popria slăbiciune, cei ai casei nu te mai suportă, brânza ta stă închisă într-un container etanş, dar tot ţi se umezesc ochii de fiecare dată când deschizi dulapul, oamenii din jur încep să facă aluzii discrete, te privesc cu ochi din ce în ce mai îngrijoraţi, în cele din urmă soţii divorţează şi se apucă de băut, iar copiii adolescenţi se taie cu lama şi îşi pun belciuge în pleoape.

Eşti conştient de ce ţi se întâmplă, vezi asta în jurul tău, la alţii, îţi dai seama că spre asta te îndrepţi, şi totuşi, când te aşezi la masa de prânz sau de seară, indiferent de ce ai în farfurie, singurul tău gând e la doza de “clacos” de la sfârşit. Condamnarea definitivă vine atunci când nici asta nu-ţi mai ajunge, când treci de la Camembert la Cabecou. Saltul e ca de la marijuana la heroină injectabilă. Cabecou – sau Caca Mou, cum l-a numit Titi inpsirat, până când a reuşit să reţină numele corect – e o brânză de capră. Cum să vă redau mirosul? Aş putea încerca spunând că, în pruncia lui Titi, trăia în sat un om redus mintal şi tare sărac, pe nume Bortoş, a cărui singură avere era o turmă mică de capre. Mică, dar atât de mirositoare încât părea ubicuă. Când treceau caprele lui Bortoş, pietrele de pe drum se ascundeau sub alte pietre mai mari, copacii cheleau, Hristoşii pictaţi pe troiţe lăcrimau, copiii începeau să urle şi să se legene cu degetul în gură, megieşii piereau de pe uliţă de ziceai că e Dallas-ul la televizor. Ei bine, mirosul acela nu mai cutreieră de mult satul, dar cutremură casele respectabile frânceşti, când în ele poposeşte câte o rotiţă mică de Cabecou.

Iar dacă imaginea de mai sus nu e îndeajuns de lămuritoare, Titi reproduce mai jos, incomplet şi fără diacritice, din păcate, un pasaj glorios despre aventurile unei brânze, scris de unul dintre cei mai talentaţi umorişti din toate timpurile. În mod ironic, acesta a fost englez şi s-a numit Jerome K. Jerome, iar cartea în care găsiţi restul se numeşte “Trei într-o barcă”. Şi, un element foarte important, dar nespecificat în carte, brânza cu pricina cu siguranţă se numea Cabecou.

Imi amintesc ca un amic de-al meu a cumparat odata niste branza de la Liverpool. Era o branza splendida, bine facuta, grasa si cu un miros de doua sute de cai putere care garantat se simte de la trei mile departare si putea lasa lat un barbat in toata firea de la doua sute de iarzi. La vremea aceea ma gaseam la Liverpool, iar prietenul meu mi-a spus ca, daca nu am nimic impotriva, mi-ar da branza sa o duc la Londra, fiindca el mai intarzia o zi sau doua si nu credea ca branza poate rezista atat.

– Oh, cu placere, dragul meu, i-am raspuns, cu placere.

M-am dus sa iau branza si am urcat intr-o birja. Era o birja cam subreda, trasa de un somnambul jigarit, care abia isi tragea sufletul, dar pe care proprietarul sau, intr-un moment de entuziasm, in timpul conversatiei, l-a numit cal. Am pus branza in birja si calul a pornit tarsaind, cu niste opinteli care ar fi facut cinste celui mai rapid compresor cu abur construit vreodata, si totul era vesel ca o procesiune funerara pana ce am dat coltul. Acolo, vantul a adus un damf de branza in narile armasarului nostru. Asta l-a facut sa se trezeasca si, cu un sforait de teroare, a pornit in galop cu viteza de trei mile pe ora. Vantul a continuat sa bata in directia lui si, inainte de ajunge in capatul strazii, atinsese patru mile pe ora, lasand pur si simplu in urma schilozii si doamnele batrane si corpolente.[…]

Mi-am luat bilet si am pasit mandru pe peron, cu branza, iar oamenii se dadeau respectuosi la o parte din calea mea. Trenul era aglomerat si am fost nevoit sa ma urc intr-un compartiment in care se aflau deja sapte persoane. Un gentleman batran si artagos a obiectat; totusi am intrat si, asezand branza in plasa de bagaje, m-am instalat pe bancheta cu un zambet cuceritor si am declarat ca e o zi calduroasa. Au trecut cateva momente, apoi batranul gentleman a inceput sa dea semne de neliniste:

– Aici inauntru, aerul e inchis, a spus el.
– Inabusitor, a adaugat barbatul de alaturi.

Apoi au inceput sa adulmece si, dupa ce au tras aer in piept a treia oara, s-au ridicat fara un cuvant si au disparut.
Apoi s-a ridicat o doamna corpolenta si a spus ca este cat se poate de neplacut ca o femeie casatorita si respectabila sa fie chinuita in acest fel, apoi a insfacat un gentleman si opt pachete si ne-a parasit. Ceilalti patru pasageri au ramas un timp, pana cand un barbat cu o infatisare solemna care sedea intr-un colt si care, dupa haine si infatisare, parea sa fie antreprenor de pompe funebre, a spus ca mirosul ii aminteste de un copil mort; ceilalti trei s-au napustit spre usa, inghiontindu-se in incercarea de a iesi in acelasi timp din compartiment. I-am zambit domnului in negru si i-am spus ca probabil vom ramane doar noi doi pana la sfarsitul calatoriei.

De la Crewe am calatorit singur in compartiment, desi trenul era supraaglomerat. Cand opream in gara, oamenii, vazand compartimentul gol, se grabeau sa urce. “Uite, Mary, vino incoace, e loc destul.” “Sigur, Tom, urcam aici”, strigau. Si alergau spre compartiment, carand bagajele, si se luptau sa ajunga primii. Unul dintrei ei deschidea usa si urca treptele, apoi cadea in bratele celui din spatele sau; veneau cu totii, trageau aer in piept, apoi coborau si se inghesuiau in alte compartimente sau plateau diferenta si se duceau la clasa I.

De la Euston, am transportat branza acasa la prietenul meu. Cand sotia acestuia a intrat in camera, a mirosit aerul din jur timp de o clipa. Apoi a spus:

– Ce e asta? Ma astept la ce e mai rau.

I-am raspuns:

– Este branza. Tom a cumparat-o din Liverpool si m-a rugat sa o iau cu mine.
Am adaugat ca sper ca intelege ca nu am nici in clin, nici in maneca cu branza, iar ea m-a asigurat ca nu se indoia de asta, insa ar dori sa discute despre afacerea respectiva cu Tom cand se va intoarce acasa.

Prietenul meu a fost retinut la Liverpool mai mult decat crezuse si, trei zile mai tarziu, pentru ca el nu se intorsese acasa, sotia lui mi-a facut o vizita.[…]

– Foarte bine, a spus sotia prietenului meu, ridicandu-se, tot ce imi ramane de facut este sa imi iau copiii si sa ma duc la hotel pana ce branza va fi mancata. Refuz sa mai traiesc sub acelasi acoperis cu branza aceea.

S-a tinut de cuvant, parasind casa, pe care a lasat-o in grija femeii cu ziua; cand a fost intrebata daca poate suporta mirosul, aceasta a replicat: “Ce miros?”, si, cand a fost dusa aproape de branza si i s-a cerut sa o miroasa, a spus ca poate detecta o aroma slaba de pepene galben.[…]

Asa stand lucrurile, el (Tom) a declarat ca, desi ii placea foarte mult o bucatica de branza din cand in cand, asta ii depasea mijloacele, asa ca a hotarat sa scape de ea. A aruncat-o la canal, dar a fost nevoit sa o pescuiasca de acolo, dupa ce s-au plans barcagii. Acestia sustineau ca mirosul ii face sa lesine. In cele din urma, intr-o noapte intunecoasa, a luat branza si a parasit-o in cimitirul parohiei. Insa paznicul a descoperit-o si a facut scandal. A spus ca era vorba despre un complot pus la cale pentru ca el sa-si piarda slujba, intrucat asta se va intampla cand mortii se vor scula din morminte.
Prietenul meu a scapat de branza, ducand-o intr-un oras de pe malul marii si ingropand-o pe plaja. Locul a capatat curand o reputatie deosebita. Vizitatorii spuneau ca nu observasera mai inainte cat de tare era aerul, iar bolnavii de ftizie si alte afectiuni ale plamanilor au asaltat orasul timp de mai multi ani dupa aceea.”

Reclame

Read Full Post »

Carevasăzică, datele de la recensământul din 2011 au fost în sfârşit prelucrate şi au început să fie reproduse şi oareşcum interpretate prin ziare şi pe site-uri. În versiunea oferită de site-ul http://www.b365.ro observăm două lucruri teribil de interesante, care pot induce confuzia în minţile cetăţenilor creduli mai uşor decât Oreste şi care se cer explicate raţional cititorilor.

1. Efectivul rromilor este de 621,6 mii de persoane, adică 3,3 % din totalul populaţiei. Unde s-au volatilizat ceilalţi? Ne aflăm în prezenţa unui fenomen de tipul Triunghiul Bermudelor sau Experimentul Philadelphia? Întrebările sunt îndreptăţite, pentru că 600.000 sunt doar rromii pe care îi vede bucureşteanul mediu într-o zi obişnuită, în care face câteva drumuri cu RATB-ul şi, pe seară, o plimbare în parcul Tineretului. Explicaţia nu este de ordinul supranaturalului, dimpotrivă, este de o simplitate atât de simplă, incât rişti să nu înţelegi: restul de 1.400.000 sunt ţigani, iar în momentul în care omul cu recensământul le-a sunat la uşă sau la folia de nailon, aceştia se aflau în Franţa, Italia şi Spania. Acolo, mânaţi de setea de cunoaştere şi de foamea de bani, vizitau Luvrul, Galleria degli Uffizi şi Prado, conversând cu turiştii amatori de artă fină şi încercând să le vândă o carpetă cu “Răpirea din serai”. Până la urmă, a cumpărat-o Sarkozy, cu 300 de euro. Per cap de vânzător. Per vânzare.

2. A doua nedumerire va fi, probabil, cauzată de fenomenul ăsta: “Sunt căsătoriţi 4.818,4 mii bărbaţi şi 4.868,8 mii femei”. Mă rog, Titi, unul, se declară nedumerit, aşa că cine pricepe e rugat să se milostivească de duhul lui sărac şi să îi explice cum e posibil ca numărul bărbaţilor căsătoriţi să fie mai mic decât cel al soţiilor lor.
Posibile explicaţii:
a. o puzderie de bărbaţi români sunt poligami;
b. unii dintre repondenţi se aflau la momentul recensământului în compania amantelor, care nu erau neapărat informate;
c. unii dintre repondenţi au zis “nu” la întrebarea “sunteţi căsătorit?” pentru că aşteptau să ajungă doamna la “sunteţi însurat?”, dar s-au luat cu vorba de altceva.
d. Unii au zis nu pentru că voiau să o agaţe pe “bunăciunea cu sondaju’” şi credeau că singurul lor defect e starea civilă.
e. Unii au răspuns de fapt “nu, dom’ne, îs nenorocit pe viaţă, asta se cheamă că îs”, dar căsuţa “nenorocit pe viaţă” fusese deja bifată la întrebarea cu naţionalitatea.
f. O parte dintre repondenţi erau atât de beţi când s-au “luat”, încât nu-şi aminteau întâmplarea şi se tot întrebau când o să plece tanti aia acasă la ea, să-l întrebe pe bărbat-so dacă iar a băut leafa.

Read Full Post »